Multe lucruri aş dori să schimb, dar găsindu-mă doar o minusculă fiinţa într-o lume prea complexă, nu pot decât depăna ceea ce a fost odată…Dumnezeu încearcă mereu să-mi schimbe mentalitatea pesimistă prin diferite probe, dar paradoxal, nu am făcut altceva decât să-mi fructific acest defect. Umanismul din mine nu m-a perfecţionat, ci m-a stricat. De-a lungul scurtei mele vieţi nu am învăţat nimic bun din pildele celor din jurul meu, ci extrăgeam ceea ce mie îmi convenea pentru a ieşi învingătoare. Fantalitatea mi-a tot jucat feste: de la urcuşuri şi coborâşuri, întrebari asupra existenţei umane, ore întregi de nesomn si frământări a situaţiilor pe care nu eram capabilă a le schimba… Astfel, mă chinui să găsesc adevăratul rol al omului in existenţa sa în acestă lume…
Revenim la viaţa mea! Aş dori să ştii şi tu cu ce fel de oameni am avut de-a face! M-am născut într-o dimineaţă de iunie. Doctorul a spus că voi fi o luptătoare sau o gânditoare! Mie îmi plăcea să cred că sunt nimic!
După ce m-am născut, tata s-a îmbătat ca de obicei iar mama a adormit dupa şase ore de chin. Paradoxul lumii: femeia trăieşte să se chinuie iar bărbatul trăieşte ca să uite! Am văzut lumina neonului şi am inceput să zbier: "De ce am ieşit! Era mai bine acoloooo! Vreau înapoi! Dar nimeni nu mă asculta…"
Ajunsă acasă,nu reuşeam să mă resemnez cu gândul că am ajuns unde nu trebuie. Aşa că zbieram zi şi noapte că vreau înapoi. Nu s-a întâmplat nimic!
Săraca mamă, mă plimba în carucior prin casă. Erau singurele momente de amuzament total, doar atunci întelegeam de ce rolul mamei e să se chinuie: pentru a ne fi nouă copiilor lumea mai uşor de inghiţit!
Dar taţii de ce vor să uite?
Asta voi afla când voi mai creşte!!!!
Tata uită în fiecare zi şi nu cred că asta e normal. Pentru mine e plăcut ca mama să se chinuie în fiecare zi, dar tata e exasperant! Ar trebui să-l învăt cât e de bine să zbieri! Eu aşa uit! Nu ştiam eu pe atunci că asta voi face toată viaţa că mă antrenam încă din întuneric!
Tata uită în fiecare zi şi nu cred că asta e normal. Pentru mine e plăcut ca mama să se chinuie în fiecare zi, dar tata e exasperant! Ar trebui să-l învăt cât e de bine să zbieri! Eu aşa uit! Nu ştiam eu pe atunci că asta voi face toată viaţa că mă antrenam încă din întuneric!
Cât de complexă este viaţa, am atâtea să-l învăţ pe tata!
Off! Dar e atât de redus mintal, în fiecare zi îi spun ce să facă şi el îmi răspunde cu nişte mutre de retardat. Mai scoate şi nişte zgomote! Parcă ar vrea să mă imite! Dar nu inţelege că nu poate!
Sunt prea mult pentru el, sunt comoara lui. Nu degeaba îi repetă mamei de o mie de ori pe zi acest lucru!
Tot e prea leneş! Nu vrea să mă lase să-l învat ce e viaţa!
Trebuie să mai cresc! Atunci voi vorbi cu el si îi voi explica să nu mai uite în fiecare zi că sunt comoara lui şi că mă iubeşte.
Crescusem cam multişor iar eu nu inţelegeam că de fapt tata nu voia să mă enerveze pe mine şi voia să o chinuie pe mama ca să-i fie şi lui bine.
De atunci m-am străduit să nu mai ţip. Aleluia! Poate doarme şi mama o noapte liniştită! Las` mai fac şi eu foamete, doar asta voi face mereu pentru a mă "menţine". Cum?
Anorexică bineînţeles! Oricum merită sacrificiul! Cred că mama nu a mai dormit cu adevărat de un an!
Pe zi ce trece învăţ mai multe! Asta înseamnă că m-am resemnat? Nu ştiu, dar tata iar a uitat şi m-a trezit şi pe mine şi pe mama.
Of! Iar se ceartă! Le-aş acoperi glasurile dar mi-am promis că nu mai zbier! Îmi păstrez vocea pentru mai târziu. Acum mă plictisesc uitându-mă la ei cum gesticulează!
Oare de ce avem noi nevoie de mâini? Oricum nu mâncăm!
Aaaaaaaaaaaaaaaaaa! Beculeţul! Cum ne mai duc la plimbare mămicile?
Se termină înca o zi plină de noi idei! Voi scrie într-o zi o carte şi voi explica tuturor cât de simplă poate fi viaţa. Dar mai trebuie să cresc!
Se termină înca o zi plină de noi idei! Voi scrie într-o zi o carte şi voi explica tuturor cât de simplă poate fi viaţa. Dar mai trebuie să cresc!
Atât pentru acum din tainele vieţii, veţi afla mai multe adevăruri mâine dimineaţa după ce dorm şi eu. Trebuie să cresc doi centimetri în noaptea asta!
Într-o dimineaţă, mă trezeşte tata şi mă duce la spital. Mă întreb dacă trebuie să mă mai nasc înca o dată. Nu mai vreau!!! Nu!
Încă o dată mi-am amintit de paradisul din întuneric, iar deziluzia unui iad luminat de neoane îmi otrăveşte sufletul.
Dar nu eu mă naşteam! Atunci care este fiinţa chinuită de providenţă?
O auzeam pe mama cum zbiera şi mă gândeam că totul trebuie să fie în regulă deoarece aşa face în mod normal.
Din nou neoanele!! Nu!! Vreau din nou acasă! Tati!
Aud dintr-o dată ţipetele disperate ale unui confrate. Câtă puerilitate! Nu mai suferi! O să te obişnuieşti tu, mă ai pe mine şi te voi învăţa eu ce trebuie.
Vai! Dar e mai nenorocit decât mine. Mă doare capul!
Tata e fericit şi merge din nou să uite.
În sfârşit, nu voi mai fi singura minte strălucită, izolată într-o lume de reduşi mintal.
O licărire de speranţă se năştea în sufletul meu: poate nu e aşa de rea lumea acesta dacă ai cu cine să o împarţi.
În scurt timp am fost dezamăgită, aşa-zisul meu frate nu era la fel ca mine. Un neiniţiat în plus! Nu vrea să mă asculte! Am putea fi o aliantă puternică, am putea învăţa împreună lumea, ar fi mai uşor de respirat aerul iadului.
Nu înţeleg de ce nu ascultă, doar nu am crescut degeaba!
Încă o povară de dus!
Peste doua luni împlinesc doi ani de la naufragiul în pustietatea apăsătoare a acestei lumi. Nu înţeleg de ce părinţii mei sunt atât de nerăbdători să-mi sărbătorească nenorocirea! Ce suflete egoiste! Nu-şi imaginează ei ce durere mi-au adus, au uitat ce greu e să conveţuieşti aici.
Nu am dormit aici o noapte de când s-a născut fratele mai mic. Degeaba îi explic să se resemneze, pentru că e mai uşoară resemnarea decat împotrivirea.
Astăzi se împlinesc doi ani de chin şi de tristeţe. Ce zi nenorocită! Tot felul de fiinţe bizare mă înconjoară şi mă felicită, spun ca sunt verişorii mei, naşi, prieteni. De ce vă bucuraţi atât de mult pentru nenorocirea mea?
M-a îmbrăcat mama într-o chestie roz. Îmi place culoarea dar de ce are forma asta bizară?
Mi-au adus un soi de fel de mancare roz cu foc pe nişte stâlpi albi. Un om cu un singur ochi( foarte mare de altfel) aproape m-a orbit când s-a uitat la mine. Mai aveam puţin şi cădeam cu faţa în acea mâncare numită "tort"( de la tortură? E oare aşa de rău la gust? Nu contează că oricum nu mănânc azi nimic! Nu pot!), dacă-mi ardeam faţa în acel foc? Fiinţele acestea nu gândesc!
Mi-am văzut pentru prima oara bunicii din partea mamei. Ce ciudaţi sunt! De ce are bunica părul aşa roşu? Nici măcar nu poartă cârpă pe cap precum cealaltă bunică. Oare de ce?
Dar bunicul e atât de bun cu mine, numai mama emană atâta căldură sufletească…când mă gândesc că nu aveam să-l mai văd niciodată…trăim ca să suferim!
Mâine vor pleca iar eu vreau să mai profit de arătarea cu ochii albaştri şi păr roşu. Mi-a adus multe jucării şi cadouri frumoase. Bunicii ceilalti nu mi-au adus niciodată cadouri.
Eh ce mai conteaza? Cu siguranta voi afla asta maine. Trebuie doar sa mai cresc!
-Stoica Irina 12A 2007-
-Stoica Irina 12A 2007-
